Viata pe insula

Intr-o dupa-masa de august. Un minut si doisprezece secunde intre tarm si pista.

După ce în urmă cu o lună mă întorceam duminică dimineaţa de la nunta Ancăi, noaptea de sâmbătă spre duminică mă prindea din nou pe drum. De data asta nu veneam, ci plecam, având un bilet dus de Londra. Neplăcerile din viaţa personală şi în special Cristina mă împinseseră să fac în sfârşit pasul decisiv de a pleca pe o insulă ruptă de restul lumii.

Mergeam pe drumul liber, fiind conştient că este „the first day from the rest of my life”. Ştiam că o să-mi lipsească multe: familia, motanii de-acasă, puţinii prieteni pe care-i aveam, oraşul… Poate chiar şi răutăţile de la serviciu, lumea agitată şi traficul ciudat din Bucureşti.

Deşi avionul avea să decoleze de-abia la 8,30, dăştepţii de la BA mă trimiseseră cu noaptea în cap la aeroport (în speţă cu 3 ore mai devreme), invocând nişte motive aiuristice. Evident, au dat drumul la check-in de-abia la 6,30 făcându-mă să moţăi peste o oră în sala de aşteptare.

N-am simţit foarte mult cele 42 de kg cărate, fiind ajutat la cărat de către tatăl meu. În cele din urmă a sosit şi momentul în care mi-am luat rămas bun de la familie şi am pornit către controlul de securitate. Zborul a fost liniştit, cu puţine evenimente astfel că la 10,30 ora Londrei păşeam pentru prima oara pe cel mai ciudat aeroport pe care fusesem vreodata: Heathrow.

După ce m-am impacientat puţin că nu-mi găseam bagajul printre geamantanele a 3 curse pe aceeaşi bandă, am reuşit să cobor monstrul de 30 kg. L-am ascuns după o uşă cât timp am fost la toaletă (dacă l-aş fi luat cu mine, n-aş mai fi încăput eu) după care am continuat cercetarea. Misiune imposibilă: trebuia sa găsesc autobuzul spre Gatwick. Evident, nimic pe panouri care să aducă a Gatwick Express.

Găsesc un negru la informatii, ăsta îmi indică nordul. Mă întreabă ora zborului cu plecare din Gatwick. Îi spun de 16,30, el îmi zice: Lot of time! Ei bine, nu era chiar lot of time dacă erau toţi la fel de dezorganizaţi. Aşa că mă avânt cu valiza după mine în direcţia indicată asemenea Cleopatrei din videoclipul Ghiţă. La un moment dat, drumul se bifurcă iar indicatorele ia-le de unde nu-i.

Întreb pe cineva, ăsta nu ştie dar îşi dă cu părerea. Evident, greşită, astfel că mă re-întorc repede cu un car de nervi. Nimeni nu pare să ştie nimic, astfel că urc şi eu într-o direcţie oarecare. Văd nişte autobuze şi două cozi la bilete. Întreb dacă acelea sunt cozile celebre, iar câteva voci îmi confirmă.

Pe de o parte e o coadă întortocheata cu 4 ghişee, lângă ea e o coadă mai mică şi dreaptă la un singur ghişeu. Întreb un bătrânel dacă există vreo logică cu cele două cozi. El îmi răspunde vesel că la cea lungă sunt 4 ghişee şi merge mai repede iar la cea scurtă e un singur ghişeu şi merge mai greu dar tot timpul ăla îl aştepţi. În fine, îi mulţumesc pentru „pont” şi aştept eu şi eu la cea mai mică. Iau biletul şi tanti îmi zice să mă grăbesc că pleacă autobuzul în două minute.

Uşor de zis, greu de pus în practică, mai ales că pornea de la peronul 19 din 19 iar la primele peroane a trebuit să mă întorc de câteva ori din drum datorită aglomeraţiei de persoane. În fine, ajung acolo, şoferul deschide cala şi e gentilomu lu peşte. Îmi aruncă în grabă I am in a hurry, man aratându-mi ceasul în loc să pună mâna sa mă ajute să urc măgăoaia în cală.

În fine, fac nişte eforturi supraomeneşti, scap de monstru şi mă îndrept spre uşă. Urc, urcă şi şoferul pornind motorul. Put your seatbelts, we are leaving, spune el, facându-mă să mă arunc spre primul scaun liber şi să pun centura cea obligatorie. În dreapta mea, unu cu ochii injectaţi, probabil după o supra-doză. There are many free seats in the bus, îmi spune el. Yes, of course there are îi spun eu zâmbind gandindu-mă ca tipu vroia sa facă conversaţie. Acesta se uită la mine blocat. Până la urmă se decide iar să vorbeasca: Do you mind if you go to a free pair of seats?

În fine, înţeleg aluzia subtilă şi deşi nu era deloc plăcut să mă car din mers cu geanta de mână de 12 kg, mă conformez. Te pui cu drogaţii? Oricum, cumva îmi convenea, puteam să fac poze de la geam. Autobuzul semăna perfect cu cel folosit de Ionescu pe ruta Bucureşti – Vâlcea, inclusiv volanul pe stânga, neobişnuit pentru traficul londonez.

Oficial, cursa dura o oră. Practic, şoferul s-a gândit el cum să evite un blocaj în trafic şi a deviat pe la mama naibii. Fără să anunţe călătorii. Aşa că a terminat călătoria în două ore. În fine, ce mai conta, oricum aveam timp. Drumul către check-in mi se pare mai lung încărcat cu cele două bagaje. Ajung totuşi şi evident, depăşeam limita pentru bagajul de mână dar şi pentru cel de cală.

În cele din urmă ajungem la un consens, plătesc 7 lire suprataxă pentru bagajul de cală şi promit că în avion voi scoate laptopul din geanta de mână pentru a-l ţine sub scaun. Mai fac un efort şi urc monstrul pe cântar. Rămâne să mă lupt în continuare cu geanta, laptopul şi geaca pe care nu o mai puteam ţine pe mine datorită căldurii.

Mi-era foame, aşa că am am luat un big mac şi m-am înghesuit într-un colţ de masă să-l devorez. Mă uit prin duty-free, remarc Victoria Secrets. Mda, îmi amintesc de comanda Cristinei de la magazinul on-line mai sus menţionat. Cristina, Cristina, oare cât timp îmi va lua să uit de ea? Mult, desigur.

În fine, după ceva aşteptat, m-am îmbarcat spre avionul cu destinaţia finală. Îmi rezervasem locul din timp la fereastra, plătisem special 5 lire. Peisajul în mare parte identic: cer senin deasupra, norişori în jos. Dar şi când am ajuns deasupra oceanului, a meritat să aştept cele 14 ore de când eram pe drumuri. Şi promit că pe 6 ianuarie când ajung iar la laptopul meu o să postez tot filmuleţul aterizarii pe insulă.

Va urma (in curand): drumul spre (noua) casa